Eram un copil mai antisocial, dar voiam și eu să fiu într-un grup. Povestea lui Paul.
”Până la șase ani am fost mai năzdrăvan, apoi boala m-a făcut mai introvertit”, ne mărturisește Paul, care de la vârsta de 6 ani trăiește cu artrită juvenilă. Povestea lui a început undeva într-un mic sat din Moldova. A continuat prin spitalele din diferite orașe ale țării - în căutarea tratamentului și medicului potrivit, apoi în străinătate, la muncă, iar la 17 ani, Paul a ajuns în
prima tabără din viața lui: tabăra Yuppi. Aici ne-am întâlnit și noi cu el.
S-a născut într-o familie numeroasă, fiind al doilea dintre cei 15 frați. ”Eram un copil mai obraznic, mai neastâmpărat și obișnuiam să mă dau cu bicicleta, făceam tumbe și cădeam în genunchi. Eram entuziasmat că am învățat să merg pe bicicletă, dar la un moment dat am văzut că mi se umflă genunchii și nu-i mai pot mișca bine. Nu i-am spus mamei că îmi era frică, speram să mi se dezumfle, dar nu mi s-au dezumflat.”
Prima vizită la medic și-o amintește și astăzi foarte clar: ”M-a pus pe pat cu picioarele întinse, m-a anesteziat puțin și mi-a scos lichidul din genunchi cu o seringă. După asta mi-a pus ambele picioare în ghips pentru o lună. După ce mi-au dat ghipsul jos mergeam cu picioarele înțepenite, am fost la recuperări mai bine de un an.”
Paul și-a petrecut mult timp în spital, ceea ce ”nu mi se părea greu, atâta timp cât erau părinții cu mine acolo. Dar când au început ei să plece că îi aveau pe frații mei acasă și să mă lase cu verișorii, simțeam un gol. Eu aveam nevoie de afecțiune emoțională, aveam nevoie de părinți. Știu că plângeam mult, îi sunam, vorbeam cu ei încontinuu la telefon. Cumva a fost o traumă pentru mine că nu am stat cu ei și am stat mult la spital. Pe parcurs am început să nu mai plâng, dar mi s-a format o traumă și o frică să stau de vorbă cu oamenii, să socializez.”
Această frică a rămas cu el mult timp. ”Atunci când am intrat la liceu eram un copil mai antisocial, nu prea am avut contact cu copii până atunci, am fost mai mult internat, nu eram obișnuit foarte mult cu ei, dar vedeam copii foarte deschiși și voiam și eu, simțeam nevoia să fiu într-un grup sau ceva. Și m-am anturat cu niște băieți cu care am început să facem și prostii.”
Din cauza acestui anturaj, Paul s-a lăsat de școală în clasa a 11-a și a mers în străinătate la muncă. Acolo a descoperit cât de mult i-ar plăcea să aibă propria afacere, a început să citească cărți, să asculte podcasturi, audiobook-uri, să urmărească video-uri despre business și educație antreprenorială. La 18 ani vrea să se reîntoarcă în țară și să-și deschidă afacerea.
Tabăra Yuppi a fost prima tabără din viața lui și ne-a mărturisit că el nu mai vede toată experiența ca un copil. ”Am încercat mai degrabă să fiu un lider, să văd ce le-ar plăcea copiilor, să am grijă de ei. Mă gândesc că atunci când fac 20 de ani, peste doi ani să vin și eu ca voluntar, ori să donez, să ajut financiar această tabără. Pentru că este foarte fain, foarte interesant.”
În taberele Yuppi avem alături de noi copii și tineri minunați ale căror povești de viață ne impresionează. Povești cu suișuri și coborâșuri, cu întorsături neașteptate, povești diferite, dar care au în comun puterea acestor copii de a lupta: cu boala, cu singurătatea, cu dificultățile vieții.
Povestea lui Paul este una dintre ele și îi suntem foarte recunoscători că a împărtășit-o cu noi. Paul, abia așteptăm să revii ca și voluntar, să îți deschizi din nou sufletul și să îți folosești blândețea și puterea pentru a clădi comunități în jurul tău.
