”Copilul e soarele meu. Am renunțat la cariera de militar să rămân acasă și să-l cresc. Dar nu m-am gândit niciodată că viața noastră se va schimba atât de brusc și va aduce atâta durere și deznădejde. 

Acum doi ani, în octombrie, Radu a început să șchiopăteze. Medicul ortoped, la 20 de secunde după ce i-a văzut genunchiul mi-a spus: domnule, mă depășește, este suspect de artrită.

Cum adică artrită la trei ani și jumătate? Toți ne gândim că este boala de bătrâni… Am stat o lună jumate internați. Acele zile m-au schimbat ca om. În fiecare noapte auzeam cum urlă copiii de durere, m-am simțit ca într-un film de groază. Ori de câte ori îmi amintesc acele zile, mă apucă o tristețe… Mă gândesc mereu la copilul meu, dar și la ceilalți: ce-au putut să greșească, de-au ajuns așa? Nici n-au apucat să intre în viață. Ce-au putut să greșească, la doi, trei, patru ani, ce au făcut să merite atâta chin?! 

După o lună jumătate ne-au lăsat acasă. Însă, la nici o lună, boala a recidivat. Înapoi în spital: ne-au internat la secția de reumatologie. De-atunci trăiesc cu teamă și cu grijă, pentru că dacă s-a întâmplat o dată să recidiveze… oricând s-ar putea întâmpla din nou. Dacă se întâmplă ceva cu copilul, eu nu mai am de ce să trăiesc. Eu nu mai am niciun rost…

Câteodată când e mai trist, mai abătut, mă gândesc la ce e mai rău și prima întrebare e: tati, te doare? Pun mâna pe genunchi. Tati, te doare acolo? De cele mai multe ori îmi spune că nu. De frică. Pentru că dacă doare, știe că urmează tratamentul și injecțiile. 

Dar eu nu mă liniștesc până nu îi verific genunchiul și îi iau temperatura. Merg în urma lui și mă uit să văd cum merge, dacă chiar nu-l doare?! Caut numărul doctorului în agendă și-l pun pe ultimul apelat. Ca să găsesc mai repede…

În tabăra Yuppi la sesiunile cu părinții, ghidate de terapeuți, am retrăit mult din suferința mea, dar am reușit să mă conectez prin asta cu ceilalți. Am plecat mai ușurat că am reușit să vorbesc despre experiența noastră. Iar Radu s-a simțit în largul lui, m-a întrebat de multe ori când vom merge din nou în tabere.” 

- Dan Constantin, tată participant în Tabăra de Familii pentru copii cu cancer sau alte boli cronice. 

Atunci când o familie este lovită de o boală cronică, impactul bolii nu se oprește la copil. Povara bolii este purtată și de părinți. Familia Constantin nu este singura care se confruntă cu teama constantă că boala ar putea lovi din nou.

În taberele Yuppi Camp nu putem șterge cu buretele traumele cauzate de boală. Dar putem vindeca - prin joacă și susținere - rănile sufletești. Putem oferi curaj și reda speranța.

Pentru asta avem nevoie și de tine! Contribuie la organizarea celor 4 tabere Yuppi Camp din această vară și oferă zile fără grija bolii pentru 250 de copii și familiile lor:

👉 GRATUIT, cu redirecționarea a 20% din impozitul pe profit, reducând impozitul datorat statului pe 2026: contract de sponsorizare precompletat.

Ajută-ne să construim împreună locul în care copiii cu boli cronice și grave și familiile lor găsesc puterea de a merge mai departe!